Posted by: Ciprian Muntean | 15 April 2011

Stârnind clopotele din depărtare

Plouă peste oraş ca peste un cadran vechi
şi noi păşim spăsiţi într-un timp, numai al nostru.

Zâmbim, minţindu-ne reciproc: “ce joc frumos”,
altminteri ne-am simţi obosiţi sub povara stropilor
şi-atât de vinovaţi de bătăile neritmate
ale unui ceas ruginit, care se aude înăbuşit
la noi în piept, ca un regret.

Ne adăpostim în gangul unei case vechi
şi frângem cuvinte mincinoase, cu un sărut adevărat,
desprins de pe buzele cuprinse de teama că întunericul
înghite flămând umbrele caselor,
umbrele copacilor, umbrele mâinilor,
ale trupurilor, ale sufletelor alăturate.

Într-un târziu, când furia ploii încetează,
părăsim umbrele pereţilor degradaţi,
spre lumină, cu bătăile inimii tot mai rare,
stârnind clopotele din depărtare.

(din volumul de poezii “Venerând trandafirul presat într-o carte”, 2011)

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s

Categories

%d bloggers like this: