Îngerii îmi deschid inima ca pe o cutiuţă muzicală,
şi iar: cheia ta uitată în uşă, sărutul aprins,
timpul smulgându-te din braţele mele,
redându-mi-te în noapte, doar în gând,
ca şi cum iubirea nu ar fi altceva decât aşteptare.

Cuvintele tale se prefac în frunze de jăratec
şi spirale de frunze ajung până la mine,
când copacii nu mai au nimic de mărturisit.

Privim din unghiuri opuse sălbaticele frunze,
eu văd o gură roşiatică flămândă a unei stranii toamne,
devorându-ne până la conştiinţă,
tu vezi sufletele copacilor pregătindu-se de reîncarnare.

Un înger neatent şi-a pierdut agenda,
plină până la ultima filă,
cu numele îndrăgostiţilor aflaţi sub ocrotirea sa.
Pe una dintre file erau trecute şi numele noastre.

De-acum înainte, tornada gândurilor negre,
în orice clipă ne poate ridica în aerul neliniştii
şi trupurile noastre, prinse în înfricoşătorul vortex,
vor fi sfâşiate de singurătate,
ca mătasea albă a unui steag ce flutura cândva a pace.

Temându-mă de acea clipă, te voi ţine strâns în braţe
şi mângâindu-ţi omoplaţii, aş tresări în amurg,
de voi simţi cum îţi cresc invizibilele aripi.

La masa de lucru, stau faţă în faţă cu un înger,
şi fructele decolorate ale nefericirii,
aşezate pe o tavă, rămân neatinse.

Lampa aprinsă descrie un cerc de lumină
pe scrisoarea primită de la ea.

Scrisoarea, delicată ca pielea de pe încheieturile mâinilor ei,
o ascund în sertar şi sângele meu îl simt atunci
curgând încet ca un râu, şlefuind pietrele tăcerii.

Nu mai întindem mâinile spre fructele nefericirii
nu mai muşcăm din carnea fragedă, amăruie a fructelor,
nu mai facem schimb de gesturi sufleteşti sau de tăceri,
ca între îngeri, care se cunosc de multă vreme.

Lumina sufletului ei se reflecta
în diamantul neşlefuit al clipei în care
îşi trecea mâna prin părul negru şi atingea
cu vârful degetelor stelele din cerul vălurit al nopţii.

Rostea numele meu şi valurile tăcerii
se retrăgeau de la malurile inimilor noastre,
iar eu mă întrebam: câte carate să fi avut clipa în care
i-am văzut ochii, de culoarea iubirii nemărturiste?

Sateliţi captând bucăţi din straniul puzzle al unei civilizaţii:
panouri solare, exploatând bunătatea lui Apollo,
aglomerări urbane, în care egoismul face marketing agresiv,
conversaţii inutile între suflete pierdute, păstrate în formolul lăcomiei,
amintirile şi visurile, această memorie volatilă a clipei,
întâlniri pe fugă cu îngerii, în lifturile
care coboară şi urcă necontenit, între cer şi pământ,
proasta reputaţie a morţii de a vizita oamenii
înainte ca aceştia să se mute din locuinţele lor confortabile,
înapoi în propriile lor inimi decorate cu amăgiri.

Post-it note :” astăzi mă voi uita în ochii copilului care am fost
şi îi voi spune despre lumea în care trăim.”

Când eu, când tu, să uităm pe rând,
suferinţele pe care ni le-am pricinuit.

Să stăm îmbrătişati, să adunăm viaţă din stropii tăcerii,
ca doi copaci acoperiţi de-o ploaie repede şi rece,
să ne privim în ochi, uşor clătinaţi de adieri de regrete
şi-apoi să fie întuneric o vreme.

Şi într-o fecundă tăcere să trimitem mai adânc
rădăcini în pământul argilos al visului,
nerăzbunaţi, să înmugurim totuşi, într-un târziu.

Nu mai simt mâna ta caldă, în mâna mea închisă,
ca şi cum aş fi strivit doi firavi licurici,
oprindu-i din zborul lor, din jocul lor,
ca şi cum aş fi ucis lumina lor, în mâna mea întunecată.

Ce am fost? Florile trecutului nostru, abia înmiresmate.
Ce am fi putut deveni? Grădina acestui gând întunecat,
rămâne nelucrată.

Arcadă dupa arcadă, coloane de meri înfloriţi, deschid,
iar eu străbat printre aceştia, poteca întunecată,
fără a privi înapoi spre ruinele regretelor.

Fug, mă ascund, vreau să fiu singur.
Soarele îmi citeşte gândurile, mi se împotriveşte
în locul în care mi-am abandonat umbra.

Cad înfrânt lângă o apă, ochii mei scânteiază.

Pentru tine aş sfărâma toate clepsidrele prin care se scurge nisipul tristeţii,
pentru tine mi-aş potrivi bătăile inimii cu bătăile inimii tale,
pentru tine, în zilele cenuşii ţi-aş cuprinde capul în mâini
ca pe un potir de argint în care apa se limpezeşte şi devine pură,
pentru tine, viaţa mea întreagă aş rătăci pe străzile uitării, strigându-te pe nume,
pentru tine, aş aştepta la porţile raiului să le deschid,
până minutarele se vor învârti amnezic,
pentru tine, sufletul meu ia forma acestei scrisori
ce va păstra pentru totdeauna amprentele degetelor noastre,
pentru tine, trandafirul alb asezat peste scrisoare ca un prespapier
nu se va ofili niciodată, nici parfumul nu şi-l va pierde,
nici petalele lui nu se vor scutura, pentru tine, pentru tine …

(din volumul de poezii “Venerând trandafirul presat într-o carte”, 2011)

Aurul amurgului este lucrat în filigrane de tăceri,
porţile sufletelor noastre sunt asaltate de singurătate,
din pomi spirale de frunze coboară.

Prin perdelele lăsate răzbate o lumină amară.
Somnolenţi, descoperim trupul rece al speranţei ucise.

Îngerul şterge cu grijă amprentele lui
de pe paharele din care am sorbit otrava puternică a iluziei.

(din volumul de poezii “Venerând trandafirul presat într-o carte”, 2011)

Te aştept să ne amestecăm cu tristeţe
sângele, visurile, iluziile,
căci toamna desprinde din pomi toate frunzele.

Te aştept să ne amestecăm odată
ca două culori calde pe o canava,
căci toamna aprinde frunzele în aer şi le face jăratec.

Hai iubito, nu mai pot să aştept,
să ne amestecăm deci umbrele pe alei
ca-ntr-un desen cu graffiti,
se înserează şi frunzele toamnei cad în fântâni,
făcând apa sălbatică.

(din volumul de poezii “Venerând trandafirul presat într-o carte”, 2011)

Ceasurile ruginite preferau tăcerea şi eu aveam ceva pe suflet
şi nu aveam cui să mărturisesc, căci întristatul meu înger
despica aerul cu aripile-i grele, plutind printre nestemate stele.

Nu puteam accepta labirintul în care eram captiv,
îngustele-i galerii cu unghiuri drepte, dezolante, perfide.

Trăiam cu speranţa că voi evada,
că voi descoperi ieşirea luminată din labirintul întunecat,
până întunericul îl va înghiţi de tot ,
lăsându-mi nedigerată teama
de a mă şti încă în măruntaiele labirintului.

(din volumul de poezii “Venerând trandafirul presat într-o carte”, 2011)

Soarele, mărgea de chihlimbar,
ar aluneca la mine în pahar
şi razele i le-aş sorbi numaidecât,
de n-ar fi ochii tăi, atât…

şi apa lină ar spune ce gândeşte pietrelor pe înserat,
de n-ar cădea pe talerul inimii mele
şoaptele tale, monezi de aur suflat,

şi vântul ar rupe petalele din flori ce nu suspină,
de nu te-aş dezbrăca şi trupul tău de catifea
cu sărutări de nu l-aş învolbura…

(din volumul de poezii “Venerând trandafirul presat într-o carte”, 2011)

Bat clopote, amuţeşte depărtarea,
iar eu spre mine însumi nu mai găsesc cărarea.

Frământă-mi în tăcere lutul, ca altădată,
să fim iar, tăcuta clepsidră răsturnată,
prin care visul urât nu se mai scurge.

Nu te am decât pe tine, de-aceea mă întristez,
când clopotele bat cu ură
şi singurătatea calcă pe inima-mi de zgură.

Când valurile se retrag întunecate de la ţărmul orb şi mut,
când mâna destinului se retrage din mâna mea, fără regrete,
când singur mă pierd pe cărările şerpuitoare ale unui infern necesar,
încet-încet, simt că devin un cuvânt
pe care mâna tremurândă a dragostei îl scrijeleşte încă,
un cuvânt, căruia soarta îi atribuie un înţeles,
pe care doar tu mi-l mai aduci aminte.

(din volumul de poezii “Venerând trandafirul presat într-o carte”, 2011)

Fiindcă te-am iubit şi nu te mai iubesc,
nu vom mai întinde mâinile, unul spre altul,
ca spre fructe coapte, dulci
şi îngerii nu vor mai zbura deasupra noastră, protectori.

Fiindcă te-am iubit şi nu te mai iubesc,
vom sta spate în spate,
ca un copac despicat în două de fulgerul însingurării,
fumegând într-un amurg cu ploaie,
păstrându-ne rădăcinile ascunse
în solul fertil, argilos al tristeţii
şi noaptea singurătăţii va cădea între noi
ca un fruct putred.

(din volumul de poezii “Venerând trandafirul presat într-o carte”, 2011)

Totul până la ultima amintire îngropată adânc,
totul până la ultimele cuvinte încrustate pe crucile tristeţii,
e o înmormântare cumplită a trecutului nostru.

Nu te recunosc. O pasăre din mâna mea ciuguleşte
fărâmituri de speranţă.

Orologii impure se răzbună pe mine, din oră în oră,
iar eu îmi întind mâinile,
în timp ce tăcerea ciopleşte trupul meu
ca pe ultima cruce a tristeţii.

Îţi arunci văpăile pe căi şerpuitoare,
când luna multiplică umbre pe un zid infinit.

S-a înserat în mine, lipsindu-mi calda ta îmbrăţişare.
Ca un orb care mângâie efigia unei monezi,
ating chipul singurătăţii.

Unde eşti, când de umbra mea, eu stau rezemat
ca de un întunecat copac?

(din volumul de poezii “Venerând trandafirul presat într-o carte”, 2011)

Plouă peste oraş ca peste un cadran vechi
şi noi păşim spăsiţi într-un timp, numai al nostru.

Zâmbim, minţindu-ne reciproc: “ce joc frumos”,
altminteri ne-am simţi obosiţi sub povara stropilor
şi-atât de vinovaţi de bătăile neritmate
ale unui ceas ruginit, care se aude înăbuşit
la noi în piept, ca un regret.

Ne adăpostim în gangul unei case vechi
şi frângem cuvinte mincinoase, cu un sărut adevărat,
desprins de pe buzele cuprinse de teama că întunericul
înghite flămând umbrele caselor,
umbrele copacilor, umbrele mâinilor,
ale trupurilor, ale sufletelor alăturate.

Într-un târziu, când furia ploii încetează,
părăsim umbrele pereţilor degradaţi,
spre lumină, cu bătăile inimii tot mai rare,
stârnind clopotele din depărtare.

(din volumul de poezii “Venerând trandafirul presat într-o carte”, 2011)

Ah, dama mea de roşu, miza e mare,
ne tulbură gândul că pierdem sau câştigăm totul.

Nemilosul crupier ne întoarce în vis
ca pe o pereche de cărţi, cu feţele în sus spre cer.

Ah, dama mea de negru,
vom pierde oricum la ultima mână,
căci timpul are propriile trucuri.

(din volumul de poezii “Venerând trandafirul presat într-o carte”, 2011)

Îţi zăresc surâsul timid, întregindu-te,
arătându-te aşa cum eşti, numai o clipă,
atât cât să poţi arunca o umbră de îndoială
peste sufletul meu slab luminat de stele.

Linişte se face sub cerul greu
ca un scut de metal, răsturnat
peste trupul meu obosit, rănit şi neapărat.

E noaptea în care toate apele negre, învolburate,
negreşit îşi vor abate mânia asupra mea.

(din volumul de poezii “Venerând trandafirul presat într-o carte”, 2011)

Scrisori mototolite, ca nişte nori pufoşi
stau pe masa mea de lucru.

Ştiu că totul între noi s-a terminat,
simt aceasta în zorii acestui infern.

Trupul tău cald m-ar salva din bezna regretelor,
dar între noi umbrele trudesc,
demonii revin şi mâinile tale ating marginea ceştii
în care se decantează uitarea.

(din volumul de poezii “Venerând trandafirul presat într-o carte”, 2011)

Trupul tău cald ţi-l voi răvăşi
asemeni unui vis în care valurile nopţii
îşi risipesc puterea.

Trupul tău firav ţi-l voi acoperi cu mângâieri
şi îl voi purta până la malul iertării
ca pe un ram înflorit de măslin.

Te voi săruta, te voi îmbrăţişa,
până ce timpul din trupurile noastre
va face un nod al speranţei.

(din volumul de poezii “Venerând trandafirul presat într-o carte”, 2011)

Hai să plonjăm în vis
de pe acest pod înalt de secunde,
să ne pierdem sub desele unde
şi cei care ne-au iubit să se întrebe
ce vârtej cumplit ne-a absorbit,
iar noi să nu spunem nimic
din ce ne-a fost ursit.

Hai să plonjăm în vis
şi să nu mai revenim la suprafaţă,
întreaga noastră viaţă,
o veşnicie valurile să tot sculpteze
în trupul meu, ca-ntr-o piatră de granit,
atingerea mâinilor tale, în formă de stea,
iubita mea …

(din volumul de poezii “Venerând trandafirul presat într-o carte”, 2011)

Obişnuiţi cu-acelaşi joc,
mizând pe firavul noroc,
la răsărit ne întâlnim,
umbre rătăcind într-un luminos labirint.

Fără încetare în ochi ne privim,
cu norii sub zare ne risipim
şi cât ne dorim şi cât ne iubim,
unul spre altul plutim,
frunze defăimate de cercuri de apă.

Cândva, la asfinţit,
limba clopotului, răzbunătoare,
va anunţa nedesluşit ora în care
vom fi prea departe, unul de altul,
în zadar venerând trandafirul presat într-o carte.

Roşul aprins al răsăritului se reflectă
în paharele pe care le ciocnim.
Intrăm într-o conversaţie egoistă,
schimbând puţine cuvinte.
Sorbim din obişnuitele cocteiluri de amăgiri şi speranţe.

Îmi spui că ai dat uitării atâtea lucruri modelate de timp,
dar nu şi inelul pe care în joacă l-am făcut
din peţiolul unei frunze şi ţi l-am pus pe deget.

Te îmbrăţişez în dreptul ferestrei de la care
priveşti străzile hărăzite uitării.
Ne admirăm îndelung, redescoperind centrul labirintului.
Ne sărutăm, deprinşi cu scurte magii.
Soarele tatuează umbra chipului meu pe pieptul tău.

(din volumul de poezii “Din oricâte clepsidre”, 2009)

Mă priveşte printre degete, ca printre nişte gratii,
prizonieră a imaginilor pe care înserarea le simplifică.

Vine, pleacă, revine. Nehotărâtă. Valuri ne separă.

Dragostea scrie numele noastre, indescifrabil, pe nisip,
dragostea ucide valurile care le-ar putea înţelege,
dragostea ucide valurile care le-ar putea şterge.

(din volumul de poezii “Din oricâte clepsidre”, 2009)

Atâtea visuri, însă fără magie.
Aş putea fi visul tău, o picătură
ce tulbură întinderea apelor nefericirii.

Timpul răstoarnă situaţii, acum eşti a mea,
nu peste mult nu vei mai fi.

Explozia unei clipe ne poate arunca
departe unul de altul, ca pe doua zaruri
care nu vor mai înseamna vreodată ceva.

Nefericirea şi fericirea iau în discuţie destinele noastre.
Mâinile tale îmi acoperă jucăuşe ochii, iubirea mă orbeşte.

(din volumul de poezii “Din oricâte clepsidre”, 2009)

Oraşul era asediat de nori ostili. Stropii ploii cădeau
ca nişte cartuşe goale pe străzile rănite.

Umbrele noastre atrase către fereastră, se ignorau.
Ţi-ai lăsat capul pe umărul meu,
aşteptând ca norii să îşi epuizeze muniţia,
iar viaţa, rezervele de amăgiri.

Replici repetate în gând îndreptăţeau
jocul complex şi neîntrerupt al buzelor noastre,
depărtându-se supărate, apropiindu-se împăcate.

(din volumul de poezii “Din oricâte clepsidre”, 2009)

O monedă învârtindu-se delirant pe o masă de sticlă,
într-un târziu, se opreşte din rotirea-i,
hotărâtă să-şi arate o singură faţetă.

Îmi spui că nu mai vrei să cheltui timpul cu mine,
nici măcar mărunţişul unei ore.

Te ridici de la masă, evitându-mi privirea şi pleci nervoasă.
Aburi se ridică deasupra ceştii de cafea,
de care buzele tale nu s-au atins.

Încep demolări a tot ceea ce noi
cu răbdare am construit cândva.
Norii uzurpă liniştea unei dimineţi senine
într-un paradis straniu.

(din volumul de poezii “Din oricâte clepsidre”, 2009)

Copacii ies din cuvântul nostru
şi îşi aruncă umbra peste noi,
ne deplasează sufletele în întuneric.

Întrerupem discuţia despre stele,
ne temem de cele douăsprezece picături implacabile,
sonorizând în palmele noastre,
ca în nişte potire refuzate de buze arse de sete.

Râul ne va fura în noapte chipurile
şi va trece pe lângă noi, nepedepsit.

(din volumul de poezii “Din oricâte clepsidre”, 2009)

Aurul în stare coloidală nuanţează
în rubiniu vaza de sticlă, în care
margarete învoalte sunt mişcate anevoios
de curentul de aer, stârnit de geamul întredeschis.

Ne oprim din săruturi, mâinile noastre
şlefuiesc asperităţile tăcerii, atingându-se delicat.
Îţi laşi capul pe umărul meu, priveşti în beznă.

Stelele se rostogoloesc pe străzi stinghere,
ca nişte mărgele dintr-un şirag destrămat.

Şoptim că ne aparţinem unul celuilalt pentru totdeauna,
într-un schimb de promisiuni,
care ne fac de nerecunoscut: doi îmbogăţiţi ai iubirii,
sărăciţi de imposibilitatea de a fi proprietari ai zilei de mâine.

(din volumul de poezii “Din oricâte clepsidre”, 2009)

Aici se sfârşesc cuvintele
cu care am început o poveste
şi gesturile tandre cu care ne-am apropiat.

Purtând sub gene lacrimi nescurse,
parcă atârnăm de ele în orele grele,
când valurile se depărtează de mal
şi refuză să poarte cu ele
trupurile noastre învăţate cu singurătatea.

Înaintez în întuneric cu trupul despărţit de al tău,
hotar valurilor îndepărtate să devin
şi numele meu să-l pun pe buzele tale
ca pe un prelung, sfâşietor suspin.

(din volumul de poezii “Din oricâte clepsidre”, 2009)

Luaţi-mi aura să pot intra în apă
până la jumătate, apoi să mă retrag
odată cu valurile, lăsând pietrele
atinse de tălpile-mi goale, fără ecou.

Să mă rostogolesc pe plaja încinsă,
redevenind copil şi scoici colorate
să duc la ureche, în ele să aud
strigătul disperat al valurilor,
care mă caută neîncetat,
de când din mijlocul lor am plecat.

(din volumul de poezii “Din oricâte clepsidre”, 2009)

În ochiuri de apă amorţesc
din toate frunzele, copacii îngheţaţi.
Nicio mişcare. O clipă numai, zăpada
cade ca un smalţ de pe frunzişuri.

Rămânem în braţe încremeniţi,
lipsindu-ne norii cenuşii de zăpadă,
într-un ţinut arămiu,
unde se odihneşte liniştită luna.

Mâinile mi le petrec pe lângă trupul tău,
ca pe aiuritele minutare ale unui ceas
care îşi anunţă orele nedesluşit.

(din volumul de poezii “Din oricâte clepsidre”, 2009)

Căzusem într-un somn adânc
şi-n visul meu copacii se trezeau
şi se îmbrăcau în lumina lunii.

Foşnind treceau pe lângă trupul meu întins în iarbă,
cu umbrele lor mă atingeau şi frunze calde,
sărutări părinteşti îmi presărau pe frunte.

Şi eu tresăream, gândind că în vieţile lor lungi
copacii nu au visuri, copacii nu dorm,
ci îşi veghează copiii rătăciţi,
să nu greşească drumul întoarcerii din somn.

(din volumul de poezii “Din oricâte clepsidre”, 2009)

Singuri, departe unul de celălalt
şi totuşi între noi o scrisoare,

Citeşte-o iubito,
până degetele timpului nu o ating,
până gura lui însetată nu va sorbi dintr-ânsa
esenţa cuvintelor.

Citeşte această scrisoare şi înţelege
de ce zilele trăite împreună
vor deveni rămăşiţele unui vis frânt
de pleoapele zilei de mâine,
când nici nu vom şti că privirile ni se vor amesteca
şi ne vom împotrivi în zadar limpezirii apei
în care chipurile noastre nu se vor mai oglindi.

(din volumul de poezii “Din oricâte clepsidre”, 2009)

Tot singur, iubito,
şi tot adus de visuri lângă trupul tău
şi răsturnat lângă predestinatul mal,
cu buze calde îţi ating obrazul rece de sare,
când triste oricum
ni se apleacă pleoapele în somn,
subţiri, prelungi.

Îmi petrec degetele prin părul tău ,
pe care-l simt preschimbându-se
în fire lungi de iarbă,
şi trupul meu ca şi al tău
se zbate în iarba moale,
părăsit de-aceleaşi gânduri.

(din volumul de poezii “Din oricâte clepsidre”, 2009)

Dacă acest copac cu frunze rubinii
şi-ar întinde o creangă spre mine,
nehotărât încă, neîndrăznind încă
să-mi ofere o frunză, numai una,
cu care să tulbur apele pe unde voi trece,
dintre-atâtea frunze n-aş putea alege
una anume, ci aş smulge una după alta,
până i-aş desfrunzi ramul,
lăsându-i-l ca pe un braţ gol, nevrednic, uman,
şi-aş zări cerul mişcându-şi norii, tulburat.

(din volumul de poezii “Din oricâte clepsidre”, 2009)

Închide ochii, înclinǎ-ţi fruntea
şi sprijin-o de fruntea mea,
un singur bloc de gheaţǎ
sǎ izbutim sǎ fim
şi-apoi sǎ ne topim
şi nimeni sǎ observe topirea noastrǎ
şi nimeni sǎ regrete preschimbarea noastrǎ
într-un ocean de lacrimi.

Uşor să te retragi din braţele mele,
gândurile sǎ mi le tulburi,
sǎ tot batǎ clopote în catedrale imaginare,
cǎci sufletele noastre,
într-o algebră ciudată, oricum se însumează.

(din volumul de poezii “Din oricâte clepsidre”, 2009)

Mi-e teamă să mă bucur de declinul zilei.
Superstiţii fecunde ţâşnesc din trupul rănit.
Înconjurat de tăcere, mă suport până la asfinţit.

Umbrele copacilor transfiguraţi de înserare
mă prind în navodul lor.

Somnul înfinge în mine harponul, mă zbat într-un vis urât.
Îmi anulez toate legăturile cu lumea exterioară.

(din volumul de poezii “Din oricâte clepsidre”, 2009)

Zi murdară cu nori defensivi, neajutând la nimic.
În aer praf sumbru se ridică.

Răul apare întâmplător
pe trotuare înguste, pavate ordonat cu dale.
Mă va însoţi până la capătul străzii,
ispitindu-mă, aşteptând să mă hotărăsc,
să accept în mine capriciile lui.

Dezamăgit, nerăbdător, într-un târziu
răul mă va abandona, iar eu voi rătăci agale,
repetând în gând numele tău,
poticnindu-mă de faţă cu arborii
aşezaţi în semicerc, de-a lungul apei,
ca nişte gene ce împresoară
ochiul avid de imagini derutante.

(din volumul de poezii “Din oricâte clepsidre”, 2009)

Îmi amintesc venirea ta neanunţată,
trupurile noastre apropiate în cadrul porţii ruginte,
copacii nesiguri în curtea interioară, contrariind
fiecare gest săvârşit, fiecare răsfrângere a cuvintelor,
la cea mai slabă adiere de vânt,
buzele tale mântuite de sărutări,
în ceasul împovărat de infinit.

Cum de am devenit din două suflete îndrăgostite,
două faţete ale unei monezi neconvertibile ?

Regretele mă atacă din toate părţile,
deplâng imaginile pe care mintea mea
le developează în camera-i obscură.

Rămâne neînţelesă faima
pe care mi-o conferă umbra în lumina lunii.

(din volumul de poezii “Din oricâte clepsidre”, 2009)

Păşesc pe alei sinuoase printre pomi înfloriţi.
Râul, în care chipurile noastre s-au reflectat,
îşi taie cărări până aproape de
rădăcinile pomilor vrednici de lumină şi verde.

Memoria mea developează izbăvitor
filmul impresionat al infernului prin care am trecut.

Înaintez neînduplecat prin rai,
cu gândul că ne vom întâlni
la umbra unui măr neroditor, înainte de apus.

(din volumul de poezii “Din oricâte clepsidre”, 2009)

Ploaia haşurează faţadele caselor.
Ne privim cu interes reţinut.
Ceştile de cafea, aşezate pe masă, ne pândesc.

Timpul îţi sărută pe rând :
buzele, care stau în supărare şi
nu mai rostesc cuvinte suave,
gâtul de pe care eşarfa de lumină se destramă,
braţele, minutare delicate învinse în ore nocturne,
gleznele neliniştite în strânsoarea pantofilor cu toc.

Sunt acoperit de gelozie ca mecanismul oxidat
pe-alocuri al unui ceas defect.

(din volumul de poezii “Din oricâte clepsidre”, 2009)

Trec pe sub bolta gri de nori
pe sub care mi s-a părut
că ai trecut şi tu plângând,
apoi, cobor grăbit treptele egale,
zilele singurătăţii,
sperând să pun capăt
coşmarului de-a nu te întâlni
până când limba clopotului răzbunătoare
va anunţa ora în care
valuri de nisip ne vor acoperi
până la glezne,
până la genunchi,
până la sprâncene.

(din volumul de poezii “Din oricâte clepsidre”, 2009)

Pleoapele obosite mă împiedică să zăresc
afişajul digital al ceasului care arată ora 4 a.m.
Trupul meu neliniştit presimte însă ora.

Îmi schimb poziţia în somn, fără să mă trezesc,
din pricina luminii lunii care mă pălmuie peste faţă.

Buzele tale, le aud în vis, repetând
cuvinte de despărţire,
răutăţi care mă înconjoară în cerc,
să nu pot avansa câtuşi de puţin spre împăcare.

Creierul meu, întunecat ca zaţul cafelei rămas în ceaşcă,
lasă loc de interpretare în destin.

(din volumul de poezii “Din oricâte clepsidre”, 2009)

Eu sunt naufragiatul ce trebuie în fiecare clipă
să justifice zbuciumul valurilor care îl vor însoţi până la sfârşit,
eu sunt scândurile rupte ale unei corăbii mǎreţe,
eu sunt fluxurile mării învolburate,
împinse până la mal, abia atingând, abia spălând cadranul unei busole vechi,
pe jumătate înghiţită de gura flămândă a nisipului,
eu sunt acul busolei ce nu se mai supune polului magnetic nemilos,
eu sunt gura flămândă a nisipului înghiţind toate aminitirile naufragiului.

(din volumul de poezii “Din oricâte clepsidre”, 2009)

Totuşi, ştiind că timpul prins în clepsidră
nu poate evada, îngădui trupului meu
să piară sub visuri şi amintiri
ca o cruce de lemn înghiţită de ape
şi redată malurilor, târziu,
abia după ce va fi osificată.

(din volumul de poezii “Din oricâte clepsidre”, 2009)

Ca mâine, drumul dintre vis şi nesomn
va rămâne nestrăbătut.

Cum de am reuşit să ajung până la tine,
nici teamă, nici oboseală simţind,
cu chipul frânt de oglinzi clătinate,
mărturisesc: nu ştiu.

Din oricâte clepsidre timpul va curge liniştit,
voi suferi, amintindu-mi cu inima: implacabilul,
impalpabilul scrum al zilelor trǎite alǎturi de tine,
labirintul în care o vreme am fost captiv şi deznǎdǎjduit,
minciunile vieţii, întrerupte de atingeri discrete de mâini,
poarta secretă, ruginită, în dreptul căreia ne întâlneam în amurg,
respiraţia ta uşoarǎ ca suflul exploziei unei pǎpǎdii,
revolta valurilor cotropind malul însemnat cu paşi
într-un târziu, făcându-i uitat conturul.

(din volumul de poezii “Din oricâte clepsidre”, 2009)

Ca fructe putrezite cad în mine
spaime noi şi-n urma lor
rămân seminţe moi,
prevestind o noapte în care
te vei uita la mine şi nu vei şti
de ce chipul meu, ca o bucată de pământ
a fost dat la arat şi semănat cu lacrimi,
de îngeri harnici.

(din volumul de poezii “ Minunata civilizaţie a îndrăgostiţilor”, 2006)

În noaptea abia începută,
luna nestăpânindu-şi propriul ei contur,
să alunece din ochii tăi în ape tulburi,
să se destrame nori, să nu fie timp să-i numeri.

Să nu rostim adevăruri cărora nu ne putem supune,
să fie atât de linişte în această noapte,
încât să se audă doar trupurile noastre îmbrăţişate,
trosnind uşor ca nişte vreascuri uscate.

(din volumul de poezii “ Minunata civilizaţie a îndrăgostiţilor”, 2006)

Ochii mei negri, ca nişte
vârfuri de creioane chimice,
au puterea să te deseneze
cu linii precise, fără milă,
chiar şi în vise.

O linie, încă o linie,
conturul ochilor tăi definit,
o linie, încă o linie,
surâsul tău în valuri de umbre,
o linie, încă o linie,
capul tău acoperit de zulufi
în care îţi stă prinsă mâna
ca o stea căzută pe un mal
acoperit numai de stuf.

(din volumul de poezii “ Minunata civilizaţie a îndrăgostiţilor”, 2006)

Intram uşor în apă
de-a cărei limpezimi ne bucuram,
căci reflecta chipurile noastre
străbătute de-acelaşi vis.

Trupurile noastre coborau încet sub apă
şi noi călcam cu picioarele desculţe
pe nişte trepte de piatră, pe nişte trepte de piatră,
ca pe norul negru care trecea deasupra noastră
şi părea că intram în cer
şi părea că ne bucuram de aceasta.

(din volumul de poezii “ Minunata civilizaţie a îndrăgostiţilor”, 2006)

Imaginile creionate de răsăritul de soare
au fost şterse, târziu, de o ceaţă deasă.

Străzile sonore, prelungi şi pietruite,
casele nedigerate încă de timp,
scheletele lemnoase ale arborilor,
mişcate energic de nervurile frunzişului verde,
au dispărut, ca şi cum aş fi pregătit să-ţi văd sufletul.

Câini înfometaţi se aud lătrând paşi străini.

(din volumul de poezii “ Minunata civilizaţie a îndrăgostiţilor”, 2006)

Cu tine îmi închei şi azi gândurile, mi-e dor de tine.
Tu ai fost clipa mea de puritate,
pe care toate ceasurile ticăloase şi necruţătoare
nu mi-o pot înapoia din pulsul timpului barbar.

Măsurând tăcut, un ceas m-aş preface să te pot avea,
numai de mâna ta m-aş întoarce
şi-aş bate, şi-aş bate, cât aş fi lăsat să bat,
o secundă, numai o secundă, în urma ta.

(din volumul de poezii “ Minunata civilizaţie a îndrăgostiţilor”, 2006)

Ninge de câteva ore peste oraş.
Într-o ninsoare menită să înspăimânte,
te ţin de mână şi înaintăm printre
oameni, iar eu mă întreb cu teamă:
“ Am mai putea înainta printre ei,
dacă într-un pariu inevitabil
cu versanţii înzăpeziţi ai vieţii,
toate speranţele lor ar dispărea sub
avalanşa clipelor ,
sau dacă, târând după ei, dorinţele
ca pe nişte sarcini din care
nu vor pierde niciuna,
vor reuşi să ajungă pe piscuri însorite?”
Ninge neîntrerupt peste mulţimea
în care intrăm. Înaintăm pe străzi
ca pe nişte trepte îngheţate ale unui munte neştiut
şi cad steluţe de zăpadă în genele noastre
şi cad steluţe, şi cad steluţe
şi nu vedem prăpăstiile înfricoşătoare.

(din volumul de poezii “ Minunata civilizaţie a îndrăgostiţilor”, 2006)

Ne privim în ochi.
Admir genele tale lungi, îndoliate.
Purtăm o interesantă conversaţie.
Apoi brusc cădem în tăcere.
Condoleanţe pentru cuvintele care au murit.
De-acum vindecarea poate începe cu un sărut.

(din volumul de poezii “ Minunata civilizaţie a îndrăgostiţilor”, 2006)

Prin dragoste, dragoste descopeream,
când încă aşteptam nemuritor,
sub cerul, cadran translucid,
ora dată de bătăile inimii ei.

La ceasul fericirii scurs, cu gândul dus,
credinţă îi juram şi timpului
mă arătam îndrăgostit şi nesupus.

(din volumul de poezii “ Minunata civilizaţie a îndrăgostiţilor”, 2006)

Cu ochii, torţe aprinse ale iubirii,
te caut în acest infern de mişcări rare.

Nu te pot găsi. Timpul, vin vechi şi nobil,
curge dintr-un pahar răsturnat
pe un suport de argint.

Comoara de amintiri s-a risipit
odată cu încredinţarea falsă a unui sărut
şi atâta trădare e în privirea ta
încât aştept, întreg în suferinţă,
destrămarea gândurilor care şi acum
îmi apropie buzele de fruntea ta.

(din volumul de poezii “ Minunata civilizaţie a îndrăgostiţilor”, 2006)

Aş vrea să fiu uitat cu capul rezemat
de trupul tău, ca de trunchiul unui măslin
cioplit şi prefăcut în cruce,

să privesc văzduhul lepădându-se de nori,
în timp ce plutim pe ape albastre,
aproape ucişi de cursul repede al unei speranţe.

(din volumul de poezii “ Minunata civilizaţie a îndrăgostiţilor”, 2006)

Trupurile noastre neînstare, în singurătate,
să cadă într-un somn bun,
abia urmele unui îmbrăţişări păstrează.

Mult după ce ne vom rupe unul de celălalt,
ascunzând în noi, vinovaţi,
vacarmul unor vieţi netrăite,
vom păşi tăcuţi şi însinguraţi prin poarta unui vis,
iar tu lăsându-ţi mâna de mâna altuia modelată,
ca o floare de lut cu cinci petale răsfirate,
îţi vei fi dorit ca niciodată să nu fi simţit
mâna deschisă, înflorind, în mâna mea.

(din volumul de poezii “ Minunata civilizaţie a îndrăgostiţilor”, 2006)

Azi îmi declar averea:
o masă de lucru,
un stilou cu sânge albastru,
instinctul minţii moştenit de la părinţi,
instinctul inimii câştigat la
jocurile de noroc ale dragostei,
trupul meu locuit de un suflet bun
şi o dependinţă, trupul tău.

Azi îmi declar averea,
trebuie să îmi fie actualizat
impozitul pe suferinţă

(din volumul de poezii “ Lacrima de până azi”, 2005)

De întrebarea mea, pe care timpul o lasă fără răspuns,
îmi tremură mâinile deasupra papirusului dezgropat.

Cine a scris cuvintele, acum aproape şterse
din apăsarea cu care au fost inscripţionate de o mână muritoare?

Ce cuvânt să adaug tristeţii de a şti că sunt o bucată
dintr-un templu în care tu nici măcar nu vei păşi ?

(din volumul de poezii “ Lacrima de până azi”, 2005)

Când cu mintea în bocetul frunzelor
ne apropiem pacea, când gloria unui răsărit în care
ne priveam fără încetare în ochi, nu e dată uitării,
când în amintiri păstrăm închise răni
peste care sângele tinereţii s-a uscat,
noi oamenii, noi mai avem credinţă în paşii,
care legitimează existenţa unui drum sfânt,
între leagăn şi mormânt.

(din volumul de poezii “ Lacrima de până azi”, 2005)

Atât de des, ne supărăm pe timpul care
înnoieşte sângele copacilor, toamnă de toamnă,
atât de des, ne supărăm pe timpul care
înnoptează în inimile părinţilor noştri,
atât de des, ne supărăm pe timpul care
înoată departe de ţărmuri, pierind în larg,
încât am uitat să-l şi iubim când ne surprinde
îmbrăţişaţi pe-o cale împreună…

(din volumul de poezii “ Lacrima de până azi”, 2005)

Mă uit printre degetele mâinii oprite din scris,
mă gândesc la ea şi mă întreb:
“Sunt pereţii tuturor camerelor construite
de singurătate, peste tot în lume,
pătrunşi de igrasia unui torent de lacrimi,
păstrează ei doar desenul unui chip drag,
sunt peste tot la fel de agresivi şi de goi,
zugrăviţi în umbre de care se loveşte
în noapte ecoul unui plâns sfâşietor ?”

(din volumul de poezii “ Lacrima de până azi”, 2005)

Străzi întunecate ca nişte maxilare,
pe care din loc în loc cresc case cariate,
aşteaptă în noapte să mestece timpul.

În zile luminoase se avântă buldozere în ziduri,
excavatoare în gingiile moi ale pământului,
şantiere de lucru, multă muncă,
extracţii de case, implanturi de case
şi toate pentru ca timpul să fie mestecat cât mai bine.

(din volumul de poezii “ Lacrima de până azi”, 2005)

Chiar dacă fiecare înfrângere în dragoste
lasă în urma-i o rană cu sânge tămăduitor,
eu vreau să fim de nedespărţit.

Să îngăduim deci, să ducem spre gură,
numai cuvintele care s-au umplut de dragoste,
cuprinşi de-o sete neobosită,
să atingem cu buzele amfora fericirii,
apropiată nouă anume,
să nu curgem neîmpăcaţi cu norii prin lume.

(din volumul de poezii “ Lacrima de până azi”, 2005)

Din ce în ce mai cuceritoare, mâna ei, se ridică uşor,
cât să o pot săruta şi să mă supun talionic, numai ei,
căci bătăile unei inimi îndrăgostite
cer bătăile altei inimi îndrăgostite,
într-un cântec al iubirii pe care-l ştiu
după cele mai adânci adevăruri păstrate în mine însumi.

O privesc în ochi de parcă timpul mi-a rămas dator
cu încă multe clipe de fericire,
îmi aud inima, mai fremătând, mai aşteptând,
o secundă nescursă, un gând amărui,
de oriunde să întrezăresc o linie a chipului ei drag.

(din volumul de poezii “ Lacrima de până azi”, 2005)

Ne ciocnim de fulgi
pe străzi aglomerate de oameni de zăpadă.
Ne cerem scuze şi mergem mai departe prin ninsoare,
noi înşine oameni de zăpadă
clădiţi cu bulgări de speranţă.

Ne ciocnim de fulgi pe străzi suspendate de frig,
ne cerem scuze, iar ei de căldura obrajilor noştri
se transformă în lacrimi reci.

Pentru cine sunt aceste lacrimi ?
Pe cine plângem oare
în această înverşunată ninsoare ?

(din volumul de poezii “ Lacrima de până azi”, 2005)

Împinşi de o suflare neînfrântă
ne căutăm ca doi nori
din care va tâşni o ploaie caldă,
peste trupurile pe jumătate apuse în visuri.

Cu cât ne apropiem unul de celălalt,
umbrele trupurilor noastre se rănesc tot mai tare,
până când o singură umbră rămâne învingătoare
şi decide să ne urmeze pretutindeni
unde doar paşii tăi, paşii mei
se vor auzi într-un clinchet.

Când ne vom întâlni ne vom sfârşi
ca doi nori într-un cer pustiu.

(din volumul de poezii “ Lacrima de până azi”, 2005)

Dă-mi mâna şi închide ochii.
Eu trebuie să simt, tu trebuie să simţi
în mâna mea unindu-se cu mâna ta,
într-un sărut tandru al degetelor,
în mâna mea despărţindu-se de mâna ta,
într-un lung şir de păreri de rău,
că ne avem unul pe celălalt.

Oricât de bine ne-am cunoaşte,
mişcările tremurătoare ale genelor,
umbrele mâinilor căzând peste chipurile luminate,
orele de tăceri în care buzele se devoră,
se întâmplă ca pentru prima dată,
la fel de încete, oprind timpul,
la fel de misterioase, adâncind timpul,
la fel de neaşteptate, uitând timpul.

Dă-mi mâna şi închide ochii. Ai încredere în mine,
vom păşi pe acelaşi drum, împlinându-ne viaţa,
între îmbrăţişări, sărutări şi lacrimi,
sub cerul curgător al dimineţilor,
sub cerul revărsat al nopţilor.

(din volumul de poezii “ Lacrima de până azi”, 2005)

Fiecare spunem adevăruri despre celălalt,
dar niciodată nu îndrăznim să ne apropiem
sufletului adevărul despre noi,
despre adânca tăcere din lacrimi, ce a luat locul
cuvintelor de iubire cu care ne răsfăţam,
despre adierea părerilor de rău ce a risipit în depărtări
petalele florii pe care în joacă le-ai smuls
pentru a afla de la soartă răspuns,
dacă te iubesc sau nu.

Am încredinţat secretul luminii din ochii tăi,
mâinii destinului, plin de invidie că va fi revelat,
cu timpul, celui care te va iubi până la capăt.

Astăzi, când mâinile mi se evaporă în lumina soarelui,
şi picioarele mi se topesc în nisipul arzător,
aici, pe plaja unde mi-ai promis
că eu voi fi ţărmul pe care braţele tale, două valuri,
îl vor înconjura pentru totdeauna,
legământul tău, un sărut pe care l-am crezut nemuritor,
doar pământul şi cerul, doar pământul şi cerul
se mai întâlnesc într-un sărut aprins, la răsărit.

(din volumul de poezii “ Lacrima de până azi”, 2005)

Oraşul zgomotos îngăduie de câteva zile
unui orb şi câinelui său
să-i străbată nestingherit străzile,
care de-atâta ninsoare îşi pierd marginile în cer.

Din când în când orbul îşi opreşte câinele lângă el
şi împarte cu el hrana frăţeşte.

Câinele latră scurt în semn de mulţumire,
se răsfaţă în palmele călduroase care îi mângâie fruntea
şi ochii-i deschişi clatină lumini şi umbre.

Bulgăre de noroi rece, noaptea se sparge peste oraş.
E frig. Pe nări câinele cu suflarea-i
abia mai slujeşte aburi,
se opreşte obosit şi-şi răstoarnă capul
la picioarele stăpânului, ca pe o grea armură.

Luna se înalţă deasupra unei vechi catedrale,
imensă flacără a unei candele de jertfă.

Din ochii mari şi albi ai câinelui rămas fără suflare
străzile înzăpezite pare că s-au scurs.
Orbul se apleacă lângă câinele său şi acoperă
cu degetele-i degerate ochii, ca pe proprii săi ochi.

(din volumul de poezii “ Lacrima de până azi”, 2005)

Era tare bine. Ne-am întâlnit în joacă
privirile cutremurător de blânde,
sub acoperişurile neîntrerupte de gene,
când culorile se adunau în curcubeu deasupra noastră.

“E loc între mâna mea înarmată cu o floare
şi mâna ta cuceritoare,
e timp între sprânceana mea ridicată în nori
şi buzele tale înmiresmate de un sărut,
îndeajuns, îndeajuns,
pentru o lungă şi frumoasă poveste de iubire”,
tainic ţi-am spus.

(din volumul de poezii “ Lacrima de până azi”, 2005)

Pentru bogăţia de lumină pe care am moştenit-o
cerem martori dintre rudele noastre de victorii şi înfrângeri,
pentru măreaţa catedrală a lacrimilor,
ochii îi ţinem deschişi cu înverşunare spre cer,
pentru pâinea ce o frângem în şoapte,
libertatea nu poate fi lipsită de memoria sacrificiului,
altfel orologiul al cărui ceasornicar e Dumnezeu,
nu ar mai foşni ora în care se nasc generaţiile,
aproape fericite.

(din volumul de poezii “ Lacrima de până azi”, 2005)

Îngerul a trecut pe lângă mine
şi s-a făcut că nu mă cunoaşte,
i-am simţit aripa atingându-mi umărul,
dar eu nu m-am oprit din mers, nici el din zbor.

Îngerul a trecut pe lângă mine aşa ca o lacrimă
care nu te întristează.
Privirile noastre s-au întâlnit
preţ de o secundă suflată cu aurul tăcerii,
apoi s-au despărţit negravate.

Îngerul a trecut pe lângă mine,
aşa ca o amintire spre care
sângele nu-şi întoarce cursul
şi sufletul meu săltă uşor pe clarul de inimă,
ca un astronaut în lipsa gravitaţiei pe lună.

Îngerul a trecut pe lângă mine
şi s-a făcut că nu mă cunoaşte,
i-am simţit aripa atingându-mi umărul,
dar eu nu m-am oprit din mers, nici el din zbor.

(din volumul de poezii „Amintindu-mi cu inima”, 2004)

Râd soarelui ce mi se arată în fiecare dimineaţă şi-i strig:
-Te voi da la schimb bătrâne !
Peste mine de azi va răsări chipul iubitei mele !

Iubito, lasă-mi chipul peste care a năvălit lumina,
spânzurat de privirea ta
şi dă-mi dulcele apus al acestei clipe
cu gura ta roşie, cu gura ta arzând, cu gura ta .

(din volumul de poezii „Amintindu-mi cu inima”, 2004)

Războaiele au adus din depărtare
otravă în fiecare floare, despre Tine Doamne, uitare.
E încă trist pe lume, noaptea ne strigă şi-acum pe nume.
Aici, acolo, mai bate un clopot fără zare,
pentru o taină pregătită de plecare.

Cu privirea ucisă de-o lacrimă vie,
îmi sprijin fruntea de-o furtună şi-mi zic:
– Prea singur n-am să fiu niciodată
cât sunt la putere peste o altfel de vedere.

Doamne Isuse, gravitaţia existenţei
Te cheamă în inima mea din albastrul abis,
iartă-mă şi învaţă-mă să rămân neînvins de moartea unui vis,
iartă-mă şi lasă-mă îmbălsămat cu nectarul iubirii,
vecin cu umbra Ta să mă simt nemurind,
iartă-mă şi întinde-Ţi împărăţia între bătăile inimii mele.

(din volumul de poezii „Amintindu-mi cu inima”, 2004)

Vin amintiri ca albe viituri, peste digul inimii mele,
cărând cu ele cadavrele tristeţii.

E un schimb de tăcere între sufletul meu şi sufletul tău,
fără de pricină ar zice iarba încolţind,
fără de pricină ar zice ramura, scuturându-şi toamna.

Uite-aşa, uite-aşa, trece timpul,
ţinându-ne de mână, pe amândoi, iubito.

(din volumul de poezii „Amintindu-mi cu inima”, 2004)

Trecea o ploaie rece peste oraş
şi noi ne strângeam în braţe
sub aripile ocrotitoare ale unei păsări invizibile.

Trecătorii grăbiţi se adăposteau sub umbrele,
în timp ce ploaia-şi risipea puterea,
în timp ce clopotele-şi scuturau sunetele asurzitoare,
anunţând sacadat războiul fără învingători.

Numai noi iubito nu ne feream de obuzele albastre
pe care ploaia le exploda de obrajii noştri calzi,
ci ne strângeam în braţe, două lacrimi sub geana luminii.

Aburul respiraţiei tale îmi încălzea tâmplele
şi buzele tale se întâlneau cu ale mele
pentru simplul fapt că ne iubeam.

Trecea o ploaie rece peste oraş
şi noi nu încetam a ne strânge în braţe
sub aripile ocrotitoare ale unei păsări invizibile.

(din volumul de poezii „Amintindu-mi cu inima”, 2004)

Din inimile noastre timpul face
un şirag sofisticat de mătănii, apoi începe vraja.

Spre răsărit se vântură mătăniile, să răsară
tot felul de amintiri despre oameni curajoşi, frumoşi,
dar mai ales despre oameni simpli,
aşa ca nişte ploi ce se aţin peste cuprins.

Întotdeauna vraja se rupe,
balansând şiragul de mătănii spre apus,
peste ochiul întredeschis al pământului, clipind a moarte.

(din volumul de poezii „Amintindu-mi cu inima”, 2004)

Am întâlnit îngerul, de supărare era negru
ca sprânceana răzbunării.

Aripile-i poleite cu lumină m-au lovit peste faţă,
cu dorinţa aprigă de viaţă,
până sângele a ţâşnit din piatra seacă
a obrazului meu trufaş şi frumos sculptat de vreme.

Sub pleoapa vântului m-am retras,
când victorios îngerul lupta părăsise,
urcându-se în ceruri pe-o scară
ale cărei trepte coastele morţii erau.

(din volumul de poezii „Amintindu-mi cu inima”, 2004)

Mă uit la soarele răsărind peste mine
ca pentru întâia oară şi-i strig :
– Mătură cu razele tale particulele de întuneric
aşezate pe tâmplele mele bătânde.

Secundei purtând în pântece o altă secundă îi poruncesc:
– Mai naşte-mă o dată, dar ceva mai fericit ,
cu chipul întors de la turlele în care
bolnavele clopote au uitat să mai tacă.

Mă uit la soarele apunând peste mine
ca pentru ultima dată, şi-i strig:
– Rupe o rază din tine şi înfinge-o
în fruntea-mi trufaşă ce-o descoperi ca fiind
nu mai mult decât o simplă redută .

(din volumul de poezii „Amintindu-mi cu inima”, 2004)

A explodat timpul, schijele lui ne-au rănit,
unii plâng cuprinşi de lungi deliruri,
de vedenii, de amintiri,
alţii râd înmormântându-se în clipe,
de vii, de vii.

A explodat timpul,
veniţi de luaţi din el o rană,
mai mică, mai mare, o rană.

(din volumul de poezii „Amintindu-mi cu inima”, 2004)

Îmbrăţişare mai dulce decât privirea nu am.
Oricât aş dori, nu pot a-mi dezobişnui sufletul
să înţeleagă lacrimile copacilor răstigniţi de vânt.

Sunt foarte uşor, propriul meu centru de greutate
nu este nimic altceva decât această clipă mustind de viaţă,
când pieptul luminii mi-apasă fruntea,
iar eu, copil nevinovat de vuietul crescut din mări,
nevinovat de lumina căzând din stele,
cu crucea mâinilor ating obrazul norilor.

Uneori stau la ospăţ de înserări,
cu cântecul sângelui aşezat în tronul inimii, împărat,
şi-atunci întind umbra mâinilor spre Tine Doamne şi Te rog:

-Dă-mi lacrimi de fericire şi prieteni să-mi plâng existenţa !

(din volumul de poezii „Amintindu-mi cu inima”, 2004)

Degetele noastre dansau pe orga luminii
descoperind relieful acelui cântec
ce mijlocise întâlnirea privirilor noastre.

La ce ascultarăm pe acoperişul inimilor
torentul de lacrimi căzând
din ochiul însingurat al fericirii?

(din volumul de poezii „Amintindu-mi cu inima”, 2004)

Am să încep cu o scurtă confesiune,
de ceva timp simt ceva ciudat, aşa ca şi cum
eu nu mai sunt eu, ca şi cum altcineva cucereşte
toate poziţiile strategice ale propriei mele fiinţe
şi începe să ţintească spre
necruţătorul timp cu o precizie măiastră.

De-aceea vă spun,
altcineva prin ochii mei priveşte cerul pătat cu sângele
celor căzuţi în luptele acelea prelungite până la moarte,

altcineva cu gura mea mestecă cuvintele,
de care se va însănătoşi destinul meu suferind de nedreptate

altcineva trage în plămânii mei dulcea respiraţie a iubirii,

altcineva bate la inima mea ca la o maşina de scris
tratatul de independenţă,

altcineva mi-a împrumutat oasele şi le-a îmbrăcat
cu carne albă, ca din toate părţile privit
să se vadă acest steag alb de pace, ce sunt.

(din volumul de poezii „Amintindu-mi cu inima”, 2004)

Vorba şi fapta ne-arată coroană de spini
pe fruntea îmbătrânită a părinţilor,
aceşti zei crucificaţi pe crucea înaltă a timpului.

Mâinile le împreunăm întru iertare,
retrăgându-le ca pe doi spini din larga lor rană:

– Iertaţi-ne cumplitele vini de-a vă fi coroană de spini !

(din volumul “Jocul vieţii”, 2002)

În numele cui, mugurii vor înflori
până se vor îmbolnăvi?

În numele cui, alergăm prin pustie
în timp ce nisipul ne muşcă de picioare?

În numele cui, soarele va trece prin nori,
sângerând în giulgiul unui amurg
spre care toate curg?

În numele cui,
această flagelare de neînţelesuri,
pentru a deveni înţelesuri sângerii
pe crucea înfrângerii?

În numele cui, ghicim cu ochii iubirea în flori
în timp ce buzele adună numele
să şteargă urmele?

(din volumul “Jocul vieţii”, 2002)

…la vama dintre răsărit şi apus…

Vameşul: – Cum te cheamă?
Bătrânul: – Întotdeauna fără vorbe, prin semne.

Vameşul: – Locul şi anul naşterii?
Bătrânul: – Undeva, cândva.

Vameşul: – Ocupaţia?
Bătrânul: – Culegător de vise şi amintiri.

Vameşul: – Scopul vizitei?
Bătrânul: – Să-i întâlnesc pe cei dragi, trecuţi de mult prin vamă.

Vameşul: – Durata şederii?
Bătrânul: – O nemişcare.

Vameşul: – Ce declari la intrarea în vamă?
Bătrânul: – Cerul, pământul, vântul, marea, oamenii.

(din volumul “Jocul vieţii”, 2002)

Lin, lin, lin,
pe cărarea lungă,
iată-mă că vin.

Rar, rar, rar,
pe cărarea lungă,
iată că tresar.

Greu, greu, greu,
pe cărarea lungă,
doar vântul şi eu.

(din volumul “Jocul vieţii”, 2002)

În şoaptele adânci ale copilăriei,
copiii alergau şi se ascundeau, mereu se găseau.
Părinţii ziceau: – Ascundeţi-vă !

În fericirea nebună a tinereţii,îndrăgostiţii alergau
şi se ascundeau într-un sărut,
în timp ce inimile lor bătânde ziceau: -Ascundeţi-vă !

În goana orelor bolnave părinţii alergau, dar oboseau.
Deasupra de nori se-ascundeau şi nimeni nu-i mai găsea.

Copiii-şi strigau părinţii: – Nu vă ascundeţi !,
dar aceştia uitară jocul şi nu se mai iveau.

Copiii alergau plângându-şi părinţii,
de căutare se ascundeau în căutare,
dar ei înşişi îmbătrâneau,
strigând se simţeau strigaţi
şi orele alergau şi se ascundeau
mereu în oameni.

(din volumul “Jocul vieţii”, 2002)